3

O dată pe zi venea medicul să îmi facă injecţii. Îmi era teamă de injecţii, dar eram îndrăgostită de medic, şi cele două sentimente combinate – teama şi dragostea – alcătuiau un sentiment nou, nedefinit, care, cultivat la maximum, mă aducea într-o stare extatică. Încordarea mi se transforma în abandonare. Îmi concentram întreaga voinţă ca să-mi mulez cât mai bine trupul după configuraţia mâinilor lui. Era ca un puzzle. Trebuia totul să se completeze perfect. Acolo unde nu sunt decât două elemente, se poate vorbi de complementaritate. Şi în cazul nostru, nu exista decât realitatea lui, a medicului care face injecţia, complementară cu realitatea mea, a pacientului care o primeşte. Fiecare trebuia să ne facem treaba cât mai bine. El avea mână uşoară şi, dacă substanţa injectată în sine n-ar fi fost teribil de dureroasă, nici n-aş fi simţit-o. Eu încercam să nu mă împotrivesc, pentru că altfel, cele două elemente nu s-ar fi lipit perfect, ar fi existat undeva o lipsă sau un surplus. Dar eram îndrăgostită de medic, şi asta făcea ca această complementaritate să se realizeze fără prea mare efort. Chiar şi durerea era complementară cu ceva, cu voluptatea. Şi se suprapuneau atât de bine, încât deveneau un întreg, un cerc închis, o realitate a mea, deasupra realităţii reale. Pentru că şi durerea îşi schimba configuraţia în orizontul meu spiritual. Contaminată de un întreg complex de senzaţii şi sentimente, ea se transfigura, înceta să mai fie ea însăşi, durere în absolut, ci-şi aloca un spaţiu privilegiat, în care nu se putea intra decât cu user-ul şi cu parola mea.

Încercam să aranjez toate datele pe care le aveam pe niveluri şi subniveluri. O făceam inconştient sau în subconştient, în timp ce la suprafaţă îmi ocupam mintea cu tot felul de alte lucruri.

În cameră intrau tot felul de oameni, unii ale căror feţe îmi spuneau ceva, alţii total necunoscuţi. Unii veneau pentru mine. Să mă vadă sau să se intereseze de soarta mea, dar cei mai mulţi ca să treacă în camera cealaltă, unde am înţeles că era un fel de birou de relaţii cu publicul. Intrau şi ieşeau, mereu, unii nemulţumiţi, bombănind într-una, alţii apatici sau cu un uşor zâmbet de satisfacţie pe buze. Mă simţeam prost la început că eram acolo, expusă privirilor tuturor, dar cu timpul m-am obişnuit şi a devenit parte din realitatea mea. Oamenii în general erau drăguţi cu mine, îmi spuneau câte o vorbă bună, unii chiar îmi aduceau bomboane, banane, portocale sau suveniruri. Am un sac întreg plin cu jucării de pluş primite de la ei. N-am putut niciodată să-mi dau seama cu ce se ocupa de fapt biroul de alături, ştiam doar că se eliberau acte, pentru că vedeam lumea ieşind cu tot felul de hârtii în mână. Noaptea înceta lucrul cu publicul, dar funcţionarii rămâneau în birou să lucreze în continuare, de aceea în camera vecină, lumina era întotdeauna aprinsă. O singură dată, împinsă de curiozitate, m-am ridicat din pat şi, încercând să-mi controlez durerile prin autosugestie, m-am târât până la uşă, ţinându-mă de mobilă, şi am privit prin gaura cheii. Era noapte. Tot ce am reuşit să văd a fost o masă lungă, la care stăteau o grămadă de oameni şi scriau. Am aflat mai târziu că lucrul lor de noapte consta în completarea de formulare.

Am zâmbit amuzată la gândul că mai existau încă funcţionari care lucrau cu hârţogăraie, când peste tot în lume se foloseau deja calculatoare. Nu-mi aduceam aminte exact, dar ştiam că venisem dintr-un loc unde existau multe calculatoare. Nu-mi mai aminteam nici ce anume făcusem în acel loc, totuşi câteodată mă surprindeam gândind în termeni specifici informaticii. Aveam neîncetat înaintea ochilor o tastatură imaginară, de la care dădeam comenzile. Când făceam o mişcare mai bruscă, care îmi declanşa durerile, primul impuls aproape instantaneu era să accesez cu degetele combinaţia Ctrl + Z. Apoi rămâneam descumpănită, pentru că totul era mult mai complicat în realitate. Şi încercam altă metodă de a anula efectul mişcării greşite. Mă concentram puternic asupra durerii, descoperind-o de toate straturile intermediare ce îi acopereau esenţa, o puneam să facă strip-tease în faţa mea, coboram chiar în centrul ei, o provocam, o întorceam pe toate părţile ca pe un mecanism ciudat şi, în momentul în care ajungeam la concluzia că nu poate face faţă sondării mele, durerea se retrăgea ca şi cum ar fi intrat în reflux, îmi scăpa printre degete, se descompunea, pulverizându-se în atmosferă.

Câteodată mă trezeam în toiul nopţii şi plângeam. Plângeam în hohote, cu lacrimi uriaşe, fără nici un motiv anume. Pur şi simplu pentru că aveam un nod în gât şi nu puteam scăpa de el decât plângând. Altă dată ştiam perfect de ce plâng, totul pornea de la o amintire sau o frântură de amintire conştientizată pentru câteva fracţiuni de secundă. Dar de cele mai multe ori plângeam pentru că trăiam nişte senzaţii ciudate pe care nu le puteam pune în cuvinte. Şi atunci le puneam în lacrimi. Erau senzaţii aproape materiale, combinaţii de elemente ce dispersate nu trezeau nici un ecou, dar aduse laolaltă, contopite într-una se cristalizau în forme de o armonie perfectă, durereros de adâncă, sau se sublimau în parfumuri existenţiale ce-mi răneau sensibilitatea prin refinamentul lor. Pentru că, la urma urmei, nu cred că înainte de accident fusesem o persoană prea rafinată. Uneori visam acele combinaţii, alteori pur şi simplu, mă lăsam inundată de ele în stare de veghe. Şi atunci îmi repetam patetic şi absurd:

“Într-o zi voi fi fericită.”

Ştiam că odată am umplut file întregi de caiet cu acele cuvinte. Ele personalizau esenţa viselor mele, unde mă aflam în căutarea combinaţiei perfecte. Trebuia să existe undeva o combinaţie care să aranjeze tot ce era în dezordine. Dar nu era una predefinită, trebuia să o definesc eu, aveam toate ingredientele, toate constantele şi variabilele, cunoşteam limbajul de programare, nu-mi mai rămânea decât să găsesc algoritmul. Şi bineînţeles, asta era cel mai greu.

Rugăciunea era şi ea, ca şi lacrimile, o artă, un algoritm, o punte de stabilire a unei legături. Dacă se încadra în configuraţia corectă, dacă cele două elemente ale relaţiei se completau reciproc, atunci se crea un spaţiu privilegiat, de perfectă armonie. Dacă nu, dacă scăpa ceva, undeva, se crea un surplus sau o lacună. Cea mai mare descoperire pe care am făcut-o după accident era că între energia mea şi energia lui Dumnezeu se putea stabili un raport de complementaritate. Cu un efort care nu depăşea posibilităţile impuse de limitele omeneşti.