Împreunează-ţi mâinile, copilă,

Împreunează-ţi mâinile, copilă,
Căci e târziu şi noaptea s-a lăsat,
Şi lupi flămânzi în liniştea tiptilă
Rânjesc cu ochi lucioşi ca un păcat.

Şi bat mereu cărările pădurii,
Neobosiţi, bătrâni, rătăcitori,
Luptaţi de neodihna vie-a urii,
Sălbatici, fără milă vânători.

Şi luna ca o pagină nescrisă,
Tăcută, oarbă, zână peste firi,
Visează tinereţea ei ucisă
Cu flori de stele pale-n amintiri.

Mireasă tainică jertfită nopţii
Închisă-n visul ei fără hotar,
Pierdută-n veci de veci în umbra porţii
Ce-opreşte valul mărilor de jar.

Îmbrăţişat în ale nopţii plete
Îşi curge vântul negrele-i ninsori
Şi-ai umbrei robi, în nedormite cete,
Prin vise fumegânde cern fiori.

De-atâta noapte s-a oprit şi ceasul,
Şi-al clipelor şuvoi a-ncremenit.
Pe drumul lung unde se pierde pasul
Trec palide fecioare ce-au murit.

Uitate-s zorile ce-mbată zarea,
Sfioase-n inocenţa lor de nea.
În noaptea grea veghează lumânarea
Şi plângi până la ziuă-n ruga ta.

Căci lacrimile ard, săgeţi aprinse,
Genunchii dor şi setea-i un calvar.
Dar dac-adormi, tărâmurile ninse
Te-nghit în noaptea fără de hotar.