Demult, în vremea basmelor uitate,
Ce începeau cu-acel:”A fost odat’”
Trăia-ntr-o singuratică cetate
O preafrumoasă fată de-mpărat.
Închisă între ziduri fără nume,
Departe de prieteni şi părinţi,
Plângea prinţesa uitată de lume
Cu lacrimi întristate şi fierbinţi.
Şi zilele-i păreau o grea povară
Ce-n frig şi-n întuneric o purta.
Zadarnic lucea soarele afară
Căci şi de-a lui lumină ea fugea.
Doar uneori, la asfinţit de soare,
Când bătea vântul prin crengi de mălin,
Deschidea larg fereastra către mare
Şi-o clipă asculta al ei suspin.
Povestea ei era o taină încă
Ce nici un muritor n-o cunoştea
Ca marea-nvolburată şi adâncă
Ce de cetatea neagră se lovea.
Căci nimeni nu ştia că trista fată
Iubise doar o dată pe pământ
Şi din a ei iubire preacurată
Mai rămăsese-acum doar un mormânt.
Şi lacrimile fetei fără nume
Curgeau, mereu curgeau pline de dor
Pentru singura inimă din lume
Ce-i dăruise-al dragostei fior.
Dar într-o zi prinţesa-ndurerată
În vis îl auzi pe-al ei iubit
Cântând o melodie fermecată
Ce sufletul îndată I-a vrăjit.
Era un cânt de slavă al iubirii
Prin care cu mult dor el o chema
Răscolind foi din cartea amintirii
Ce-n faţa ei din nou se deschidea.
Plângând se trezi-n zori frumoasa fată
Şi părăsi pe veci tristul palat,
Nemaiprivind în urmă niciodată,
CCântând acelaşi cântec fermecat.
Şi merse-astfel prinţesa zi şi noapte,
Prin frig şi ger şi chinuri fel de fel
Cântând mereu cu glas pierdut în şoapte,
Mereu sperând că-l va găsi pe el.
Şi gerul o lovea cu nepăsare,
Şi soarele-o ardea necruţător,
Dar ea privea mereu sperând spre zare,
Chemând cu glasul dulce al ei dor.
Şi-astfel muri prinţesa-n ţări departe
De frig şi foame, de sete şi chin,
Dar chiar şi-n pragul vieţii către moarte
Al ei glas susura ca un suspin.
Povestea ei a fost de mult uitată
În prafu-ntunecatului trecut,
Povestea unei fete ce odată
Chiar şi iubirea-n cânt a prefăcut.
Doar uneori, când peste zare, luna
Revarsă-ale ei raze pe pământ,
Când două inimi se unesc într-una
Răsună-n noapte lin un tainic cânt.
No comments:
Post a Comment