Poem oriental

Pururi singur, singur printre oameni,
Rătăceşti cu ochi adânci şi trişti…
Unde mergi şi-n drumul tău ce sameni?
Cine-ţi ştie taina că exişti?

Pe cărări cu spini pecetluite
Îţi porţi veşnic paşii tăi desculţi…
Frunze cad şi geruri vin cumplite,
Se îmbracă-n alb bătrânii munţi.

Tinerii strâng rodul în hambare,
Fetele ţes pânza la război.
Câte-un moş uitat de ani mai moare
În cătunul veşnicelor ploi.

Pe sub geamul meu se-opresc străinii
Şi o clipă-n taină mă privesc…
Vântul sub fereastră mişcă pinii…
Ce străin mi-e neamul omenesc!

Pentru tine ţes mereu, şi haina,
Iată, va fi gata în curând.
Câte albe flori ne-au aflat taina!
Câte toamne le-au purtat în vânt!

E târziu… şi păsări vin spre seară
Ca să-mi cânte dorul lor amar…
Frumuseţea nopţii-i o povară
Când iubirea cheamă în zadar.

Pururi singur, pe cărări străine,
Biciuit de ger, lovit de ploi,
Când aici e-atât de cald şi bine,
Şi-i atâta loc pentru-amândoi!

Am trimis şi vântul să te cheme,
Prieten bun s-a dovedit mereu.
Şi-l iubesc mai mult când ştiu că geme
Din preaplinul sufletului meu.

S-a mai dus o vară…trec cocorii
Spre tărâmuri calde de poveşti.
Undeva, departe, se strâng norii…
Tu de unde oare îi priveşti ?

S-a mai dus o toamnă-n amintire…
Se îmbracă-n alb bătrânii munţi.
Vânturi dinspre nord urlă-n neştire…
Tu de unde oare le asculţi?