Poetului rătăcitor

O, călător pribeag, făr’-adăpost,
Cu suflet cald şi tandru de copil,
De ce cutreieri munţii fără rost
În nopţi de ianuar şi de april?

De ce prin văi adânci tu rătăceşti,
Flămând şi trist, uitat de-al vieţii val,
Cu sufletu-nsetat după poveşti,
Cătând mereu acelaşi ideal?

În nopţi cu lună, ochii tăi spre cer
Îşi caută prin stele un răspuns,
Şi-n vocea nopţii plină de mister
Găseşti fioruri dulci, de nepătruns.

Tu ştii citi în ceţuri şi în fum
Şi înţelegi al păsărilor cânt,
Dar singur eşti mereu pe al tău drum,
O umbră neştiută pe pământ.

Mă doare gândul trist că uneori
Bătut de vânturi şi udat de ploi,
Sub frigul ascuţit te înfiori,
Păşind desculţ prin nea şi prin noroi.

Şi plâng atunci la gura sobei stând,
Şi împletesc din lână un fular
Sperând că ţi-l voi da odată când
Vei face un popas la mine iar.

Şi ierni se duc ca norii peste sat,
Şi primăveri sosesc cu flori pe ram,
Dar tu în drumul tău parc-ai uitat
De-o fată simplă ce te-aşteaptă-n geam.

Cu fiecare stol de porumbei
Ce trec în zbor pe lâng-al casei prag
Ea îţi trimite azi mesajul ei:
“Te-aştept să vii, iubitul meu pribeag!”