Lângă marea-albastră

Lângă marea-albastră înspumată,
Pe nisipul de soare-ncălzit,
Stătea tristă o frumoasă fată
Ce privea spre cerul infinit.

Briza adia încet în zare,
Răsfirându-i părul blond în vânt,
Marea îi şoptea-ncet o chemare,
Valul îngâna un tainic cânt.

Ochii ei erau blânzi şi albaştri
Şi c-un farmec îngeresc luceau
În lumina zilei ca doi aştri
Însă lacrimi calde îi umbreau.

Lacrimi calde, pline de durere,
Ce curgeau ca dintr-un lin izvor,
Ascunzând sub o prea grea tăcere
Un suflet cuprins de-un tainic dor.

Şi acele lacrimi întristate
Le zări un tânăr marinar
Ce trudit de drumuri şi de toate
Se-odihnea lângă un felinar.

El pe fată o privi cu milă
Şi cu paşi uşori veni spre ea:
“De ce-ai ochii-n lacrimi tu, copilă?
Ce dor îţi apasă inima?”

“Cum să nu-mi plâng dorul, marinare,
Când mi-e sufletul plin de amar
Că-n această lume-atât de mare
Numai el există în zadar?

Şi doar marea, ea e vinovată
Pentru tot ce-n viaţă-am suferit.
Mi-a luat şi ştiu că niciodată
Nu-mi va da-napoi ce am iubit.

Tata-i pe-ale ei valuri departe,
Mama-n ale ei valuri s-a stins.
De tata o apă mă desparte,
De mama un cer de neatins.”

“Cu speranţă priveşte spre zare,
Şi şterge-ţi, fetiţo, lacrima,
Căci aş vrea să-ţi pun o întrebare:
De primeşti să fii soţia mea.

Să ştii că şi eu la fel ca tine
Am pierdut tot ce-n viaţă-am iubit,
Dar avându-te-alături de mine
Simt că pot fi din nou fericit.”

Fata cu-ochii plini de strălucire
Mâna marinarului a-ntins,
Iar el, plin de-o dulce fericire,
S-a lăsat în vraja ei cuprins.

Zile minunate-n şir trecură
Peste cei doi tineri fericiţi
Ce din zori şi până-n ceas de seară
Trăiau clipe dulci de-ndrăgostiţi.

Însă într-o zi ca orişicare
Prin grădină singur colindând,
Marinarul ca din întâmplare
Auzi copila suspinând.

“Spune-mi ce ai, scumpa mea soţie,
Spune-mi de ce-oftezi fără să speri?
Ţi-aş da chiar şi viaţa-ntreagă ţie
Numai să zâmbeşti la fel ca ieri.”

“Dragul meu, inima-mi dă de ştire
Că-n curând noi ne vom despărţi,
Dar de-ţi pasă de-a noastră iubire
De-aici să plecăm unde vom şti.”

Mângâind cu drag a ei cosiţă,
Marinarul îi zâmbi duios:
“Nu-ţi fă griji, frumoasa mea fetiţă,
Totul va rămâne cum a fost.”

Dar într-o zi tristă şi-nnorată
El sosi acasă-gândurat:
“Sunt trimis pe marea înspumată
Şi nu ştiu de-o să mă-ntorc vreodat’.”

Fata îl privi printre suspine
Şi cu ochii plini de suferinţi:
“Nu vreau să te pierd chiar şi pe tine
Ca pe-ai mei iubiţi şi dragi părinţi.

Ia-mă deci pe marea înspumată
Să te-urmez la bine şi la greu,
Căci de tine-n veci eu sunt legată
Şi cu tine vreau să fiu mereu.

Iar dac-o furtună de departe
Se va abătea în calea ta
În veci să ne lege neagra moarte
Cum ne leagă-n viaţă dragostea.”

În curând o ştire-n port răsună
Cum că un vapor s-a scufundat
Iar în el de-a pururi împreună
Dorm pe veci o fată şi-un băiat.