Noapte de septembrie

S-a născut o nouă toamnă dintre frunze arămii
Şi ceţuri ne umbresc din nou cărările pustii.
Stropi de ploaie spun oveşti cu zâne-nchise-n turnuri reci,
Cu speranţe ferecate în tăcerea unui beci.
Printre ierburi ofilite vântu-şi freamătă un dor,
Crengi bătrâne se apleacă spre mormântul frunzelor,
Şi din nori par să coboare presimţiri fără noroc
Ce le poartă peste zare corbii negri-n al lor cioc,
Iar în geamul ei cu gratii zâna plânge ne’ncetat
Fiindcă prinţul din poveste s-o salveze a uitat.
Şi întinde mâini pierdute spre un vis fără de grai,
Spre-amintiri ce zac uitate prinre zilele lui Mai.
Nopţi se lasă peste fire, luna doarme-ncetişor
Pe o pernă de-ntuneric, sub o plapumă de nor.
Dorm şi stelele deasupra, numai vântul încă-I treaz
Şi îşi poartă insomnia prinre acele de brazi.
Zmeul doarme dus ca timpul ce în noapte s-a oprit,
Numai zâna încă plânge, sărman suflet ostenit.
Vin tăceri din miazănoapte încărcate de neant,
Ameninţătoare şoapte se ridică-n fum gigant.
Demoni tremurând sub frunze, vise-ascunse în pământ,
Se înalţă ca o boare pe când tace sumbrul vânt,
Se ridică spre ferestre ciocănind încet, încet,
Conturând lumini şi umbre în vreun suflet de poet.
Cântec dulce de sirenă se înalţă peste mări,
Şi luat pe-aripi de noapte se răsfiră-n patru zări.
Toţi ce dorm acum visează vechi tărâmuri de sub timp,
Rătăcesc pe căi pierdute printr-un tainic anotimp.
Şi izvorul de tăcere ne absoarbe înapoi,
Într-o lume fără forme, până dincolo de noi,
Unde doar sirene cântă enigmatice tăceri,
Unde valul poartă vremea fără mâine, fără ieri.