Un vânt adie

Un vânt adie-ncet în noaptea neagră
Şi-atît de dureros e-al lui oftat,
Iar ploaia cade-n repezi stropi şi parcă
E plânsul unui suflet întristat.

Întunecată e odaia unde
Singurătatea stăpâneşte doar,
Şi-ntunecat e sufletul ce-ascunde
Suspinul unui dor plin de amar.

Lâng-o pădure verde-ntunecată,
Într-o căsuţă pustie mereu,
Cu ochii-n lacrimi, lângă geam, o fată
Îşi plânge tristă un dor nespus de greu.

Căci fără nici un sprijin ea-i pe lume
Şi nu are pe nimeni lângă ea.
Nici unui suflet nu îi poate spune
Cât de mult îi lipseşte dragostea.

Doar pădurea cea verde o ascultă
Şi crengile îşi leagănă uşor,
Foşneşte-ncet, cu jale-atât de multă
Dar nu-i poate da fetei ajutor.

Suspină vântu-ncet cu-nduioşare,
Şi frunze-ngălbenite cad pe jos,
Iar luna luminează-ntreaga zare,
Dar nu-i poate fi fetei de folos.

Şi stă copila-n geam, înlăcrimată,
Privind cu ochi senini şi îngereşti,
Sperând că va afla şi ea odată
Cât de frumos e-n lume când iubeşti.

Dar în adânca ei singurătate
Speranţa moare, se stinge uşor,
Nici vântul de durere nu mai bate
Iar luna se ascunde dup-un nor.

Deodată c-un suspin fata tresare
Şi fereastra ea o deschide-ndat’
C-aude din îndepărtata zare
Un cântec de iubire minunat.

Un glas puternic de tânăr îl cântă
Şi chiar şi codru-ascultă mândrul glas
Ce-n adierea vântului cea blândă
Răsună ca un ultim bun rămas.

Fu chipul fetei luminat de-un zâmbet,
Un zâmbet tainic şi fermecător,
Şi-nduioşată de frumosul cântec
Şopti cu glasul înecat de dor:

“Şi el e singur, la fel a şi mine,
Şi el cunoaşte-atunci durerea mea.
Fă, Doamne, ca din ziua care vine
În veci să ne unească dragostea.”